Profiturile fantomă sunt câștigurile generate atunci când există o diferență între costurile istorice și costurile de înlocuire. Problema apare cel mai frecvent atunci când este utilizat primul sistem de stratificare a costurilor FIFO (first in, first out), astfel încât costul celui mai vechi inventar este taxat la cheltuială atunci când un produs este vândut. Dacă există o diferență între acest cost istoric și costul actual la care poate fi înlocuit, atunci se spune că diferența este un profit fantomă.
De exemplu, o companie vinde un widget verde. Firma folosește sistemul de stratificare a costurilor FIFO, iar cel mai vechi strat de costuri pentru widgetul verde afirmă că widgetul costă 10 USD. Widgetul se vinde cu 14 USD, deci profitul pare să fie de 4 USD. Cu toate acestea, costul de înlocuire al widgetului este de 13 USD, deci dacă widget-ul ar fi fost vândut la cost de înlocuire, profitul ar fi fost în schimb de 1 USD. Astfel, profitul de 4 USD folosind FIFO este alcătuit dintr-un profit fantomatic de 3 USD și un profit real de 1 USD.
Managerii trebuie să fie conștienți de profiturile fantomă, mai ales atunci când există o diferență substanțială între straturile de costuri vechi și costurile de înlocuire. Odată ce vechile straturi de costuri au fost eliminate, managerii pot constata că nivelurile lor de profit raportate scad brusc.
Atunci când o companie folosește sistemul de stratificare a costurilor ultimul intrat, primul ieșit (LIFO), cele mai recente costuri istorice sunt plătite mai întâi la cheltuieli, deci ar trebui să existe o diferență mică între aceste costuri și costurile actuale de înlocuire. Astfel, profiturile fantomă tind să fie reduse într-un mediu LIFO. Singura excepție este atunci când se utilizează cele mai noi straturi de cost și se accesează straturile de cost mai vechi, caz în care profiturile fantomă sunt mai probabile.
