O afacere creează un buget atunci când dorește să se potrivească cu performanța sa reală în viitor cu un scenariu ideal care încorporează cele mai bune estimări ale sale de vânzări, cheltuieli, înlocuiri de active, fluxuri de numerar și alți factori. Există o serie de modele alternative de bugetare disponibile. Următoarea listă rezumă aspectele cheie și dezavantajele fiecărui tip de model de bugetare:
Bugetare statică . Aceasta este forma clasică de bugetare, în care o companie creează un model al rezultatelor sale așteptate și al poziției financiare pentru anul următor, iar apoi încearcă să forțeze rezultatele efective în acea perioadă să se alinieze cât mai aproape de modelul bugetar. Acest format bugetar se bazează de obicei pe un singur rezultat așteptat, care poate fi extrem de dificil de realizat. De asemenea, tinde să introducă o mare rigiditate într-o organizație, mai degrabă decât să îi permită să reacționeze rapid la schimbările continue din mediul său.
Bugetare bazată pe zero . Un buget bazat pe zero implică determinarea rezultatelor dorite de management și dezvoltarea unui pachet de cheltuieli care să susțină fiecare rezultat. Prin combinarea diferitelor pachete rezultat-cheltuieli, se obține un buget care ar trebui să conducă la un set specific de rezultate pentru întreaga afacere. Această abordare este cea mai utilă în entitățile la nivel de servicii, cum ar fi guvernele, unde furnizarea de servicii este primordială. Cu toate acestea, este nevoie de o cantitate considerabilă de timp pentru a se dezvolta, în comparație cu bugetul static.
Bugetare flexibilă . Un model de buget flexibil vă permite să introduceți diferite niveluri de vânzare în model, care vor ajusta apoi nivelurile de cheltuieli planificate pentru a se potrivi cu nivelurile de vânzări care au fost introduse. Această abordare este utilă atunci când nivelurile vânzărilor sunt dificil de estimat și o proporție semnificativă a cheltuielilor variază în funcție de vânzări. Acest tip de model este mai dificil de pregătit decât un model de buget static, dar tinde să producă un buget care este rezonabil comparabil cu rezultatele efective.
Bugetare incrementală . Bugetarea incrementală este o modalitate ușoară de actualizare a unui model bugetar, deoarece presupune că ceea ce s-a întâmplat în trecut poate fi reluat în viitor. Deși această abordare are ca rezultat actualizări bugetare simplificate, nu provoacă o examinare detaliată a eficienței și cheltuielilor companiei și, prin urmare, nu ajută la crearea unei întreprinderi slabe și eficiente.
Bugetul continuu . Un buget continuu necesită adăugarea unei noi perioade bugetare imediat ce a fost finalizată cea mai recentă perioadă. Procedând astfel, bugetul extinde întotdeauna o distanță uniformă în viitor. Cu toate acestea, necesită o cantitate considerabilă de lucrări de bugetare în fiecare perioadă contabilă pentru a formula următoarea actualizare incrementală. Astfel, este alternativa bugetară cel mai puțin eficientă, deși se concentrează asupra bugetului.
Prognoza continuă . O prognoză continuă nu este cu adevărat un buget, ci mai degrabă o actualizare regulată a prognozei de vânzări, frecvent lunar. Organizația își modelează apoi cheltuielile pe termen scurt la nivelul de vânzări așteptat. Această abordare are avantajele că este foarte ușor de actualizat și nu necesită infrastructură de bugetare.
Dintre modelele de bugetare prezentate aici, modelul static este de departe cel mai comun, în ciuda faptului că este dificil și rareori atins. O alternativă considerabil diferită este de a utiliza o prognoză continuă și de a permite managerilor să își ajusteze cheltuielile „din mers” pentru a se potrivi cu așteptările de vânzări pe termen scurt. Organizațiile pot constata că prognoza continuă este o formă mai productivă de model bugetar, având în vedere gradul său ridicat de flexibilitate.
