Sunt necesare criterii de recunoaștere a activelor pentru a determina activele care vor fi incluse în bilanț. Atunci când se efectuează o cheltuială, aceasta poate fi recunoscută fie ca o cheltuială, fie ca un activ, recunoașterea ca cheltuială fiind prezumția implicită. Majoritatea cheltuielilor vor fi recunoscute simultan ca cheltuieli, deoarece reflectă consumul imediat al cheltuielilor subiacente. De exemplu, o cheltuială pentru rechizite de birou este taxată la cheltuială pe măsură ce a fost efectuată.
Într-un număr redus de cazuri, ar putea fi posibilă recunoașterea unei cheltuieli ca activ, amânând astfel recunoașterea acesteia ca cheltuială. Criteriul principal pentru recunoașterea activelor este acela că cheltuielile vor avea ca rezultat beneficii economice pentru proprietar în perioadele de raportare viitoare. Activul este apoi taxat pe cheltuială pe perioada preconizată de perioade în care vor fi realizate beneficii economice. O excepție este bunul funciar, care este considerat a avea o viață nedeterminată - terenul rămâne un activ în perpetuitate.
De exemplu, o companie cumpără o mașină pentru producerea de widget-uri la 100.000 USD și se așteaptă să o folosească în următorii cinci ani. Pe baza acestor informații, cheltuielile inițiale sunt recunoscute ca un activ, care este apoi încărcat la cheltuială utilizând un anumit tip de metodă de amortizare în perioada anticipată de cinci ani.
Un alt criteriu utilizat pentru recunoașterea activelor este acela că trebuie să existe un mod obiectiv de măsurare a activului. De exemplu, prețul de achiziție al unui activ fix este o măsurare obiectivă, deoarece cumpărătorul cheltuiește o anumită sumă de fonduri. Cu toate acestea, nu este posibil să se măsoare obiectiv o imobilizare necorporală generată intern, cum ar fi valoarea relațiilor cu clienții. Astfel, dată fiind dificultatea de evaluare, acest tip de activ nu poate fi recunoscut ca activ (cu excepția cazului în care se referă la o achiziție, caz în care o parte din prețul de achiziție este alocată activelor necorporale ale dobânditei).
Un alt criteriu pentru recunoașterea activelor este materialitatea cheltuielilor. Urmărirea activelor consumă mult timp, deci trebuie evitată dintr-o perspectivă clericală. O afacere impune de obicei un prag, sub care toate cheltuielile sunt imputate la cheltuieli, pentru a reduce numărul de înregistrări ale activelor sale. De exemplu, o companie își stabilește limita maximă la 2.500 USD, ceea ce înseamnă că toate laptopurile achiziționate sunt taxate la cheltuieli, chiar dacă vor oferi în mod clar beneficii în următorii câțiva ani.
