Un cost fix este un cost care nu crește sau scade împreună cu orice activitate. Trebuie plătit de o organizație pe o bază recurentă, chiar dacă nu există activitate comercială. Conceptul este utilizat în analiza financiară pentru a găsi punctul de echilibru al unei afaceri, precum și pentru a determina prețul produsului.
Ca exemplu de cost fix, chiria pentru o clădire nu se va modifica până când expirarea contractului de leasing sau nu va fi negociat, indiferent de nivelul de activitate din clădire. Exemple de alte costuri fixe sunt asigurările, amortizarea și impozitele pe proprietate. Costurile fixe tind să fie suportate în mod regulat și, prin urmare, sunt considerate costuri periodice. Suma percepută cheltuielilor tinde să se schimbe puțin de la o perioadă la alta.
Atunci când o companie are o componentă mare de cost fix, aceasta trebuie să genereze o cantitate semnificativă de volum de vânzări pentru a avea o marjă de contribuție suficientă pentru a compensa costul fix. Odată ce acest nivel de vânzări a fost atins, totuși, acest tip de afacere are, în general, un cost variabil relativ scăzut pe unitate și, astfel, poate genera profituri supradimensionate peste nivelul de rentabilitate. Un exemplu al acestei situații este o rafinărie de petrol, care are costuri fixe masive legate de capacitatea sa de rafinare. Dacă costul unui baril de petrol scade sub o anumită cantitate, rafinăria pierde bani. Cu toate acestea, rafinăria poate fi extrem de profitabilă dacă prețul petrolului crește dincolo de o anumită cantitate.
În schimb, dacă o companie are costuri fixe reduse, probabil că are un cost variabil ridicat pe unitate. În acest caz, o afacere poate obține un profit la niveluri foarte mici de volum, dar nu câștigă profituri supradimensionate pe măsură ce vânzările cresc. De exemplu, o afacere de consultanță are puține costuri fixe, în timp ce majoritatea costurilor sale cu forța de muncă sunt variabile.
Costurile fixe sunt alocate în baza absorbției contabilității costurilor. Conform acestui aranjament, costurile generale de fabricație fixe sunt atribuite proporțional unităților produse într-o perioadă de raportare și, astfel, sunt înregistrate ca active. Odată ce unitățile sunt vândute, costurile sunt imputate la costul bunurilor vândute. Astfel, poate exista o întârziere în recunoașterea acelor costuri fixe care sunt alocate inventarului.
