Variația volumului de producție măsoară cantitatea de cheltuieli generale aplicată numărului de unități produse. Este diferența dintre numărul real de unități produse într-o perioadă și numărul bugetat de unități care ar fi trebuit să fie produse, înmulțit cu rata cheltuielilor generale bugetate. Măsurarea este utilizată pentru a stabili dacă angajații din managementul și producția materialelor sunt capabili să producă bunuri în conformitate cu așteptările planificate pe termen lung, astfel încât să poată fi alocată o sumă așteptată de cheltuieli generale.
Din perspectiva procesului de producție, o variație a volumului de producție este probabil să fie inutilă, deoarece este măsurată în raport cu un buget care ar fi putut fi creat cu luni în urmă. O măsură mai bună ar fi capacitatea unei operațiuni de producție de a-și îndeplini programul de producție pentru ziua respectivă.
Calculul varianței volumului de producție este:
(Unități reale produse - Unități bugetate produse) x Rata cheltuielilor bugetare
O cantitate excesivă de producție este considerată a fi o varianță favorabilă, în timp ce o varianță nefavorabilă apare atunci când sunt produse mai puține unități decât se aștepta.
Motivul pentru care un volum de producție mai mare este considerat favorabil este că aceasta înseamnă că cheltuielile generale ale fabricii pot fi alocate mai multor unități, ceea ce reduce costul total alocat pe unitate. În schimb, dacă s-ar produce mai puține unități, aceasta înseamnă că suma cheltuielilor generale alocate pe bază de unitate ar fi mai mare. Astfel, desemnarea varianței volumului de producție ca fiind favorabilă sau nefavorabilă este doar din perspectiva contabilității, unde un cost pe unitate mai mic este considerat mai bun. Din perspectiva fluxului de numerar, ar putea fi mai bine să producem doar acel număr de unități necesare imediat de clienți, reducând astfel investiția în capitalul de lucru al companiei.
Variația volumului de producție se bazează pe ipoteza că cheltuielile generale ale fabricii sunt direct asociate cu unitățile de producție, ceea ce nu este neapărat cazul. Unele cheltuieli generale, cum ar fi închirierea facilităților sau asigurarea clădirilor, vor fi suportate chiar dacă nu există producție, în timp ce alte tipuri de cheltuieli generale, cum ar fi salariile de conducere, variază doar pe intervale foarte mari de volum de producție. În schimb, pot exista o serie de alte moduri în care cheltuielile generale ale fabricii pot fi împărțite în unități mai mici, cunoscute sub numele de grupuri de costuri, și alocate utilizând mai multe metode care reprezintă o asociere mai inteligentă a activităților cu costurile suportate.
